Oare?

Imi amintesc de toate,mai putin de momentul in care am luat acea hotarare. Curios,nu am nici un sentiment de vinovatie.Inainte obijnuiam sa le privesc pe fetele care se culcau cu barbati pentru bani ca pe niste fiinte ale carora viata nu le lasase nici o alegere-iar acum vad ca nu e asa.Puteau zice "da" sau "nu" ,nimeni nu le silea sa accepte ceva.
Merg pe strazi ,ma uit la oameni,oare isi aleg ei insisi propriile vieti?Nu cumva si ei,ca si mine au fost "alesi" de catre destin?Doamna care visa sa devina model,functionarul bancar care se gandise sa fie muzician,denstistul care isi tinea o carte ascunsa si caruia i-ar fi placut sa se consacre literaturii ,fata care adora sa lucreze in televiziune,dar tot ce a gasit a fost un post de casiera la un supermaket.
Nu simt nici un fel de compasiune fata de mine insami.Nu ma consider o victima,fiindca puteam sa fi plecat de ACOLO cu demnitatea intacta si cu mintea goala.Puteam sa-i fii dat lectii de morala acelei persoane din fata mea sau sa fi incercat a-l face sa vada ca avea sub ochi o printesa si ca era mai bine s-o cucereasca cu declaratii subtile,cu strangeri de mana,cu sarutari mai dulci decat propria-i viata..decat s-o cumpere cu cadouri.Puteam sa fi adoptat infinite atitudini ,dar ca majoritatea fiintelor umane-am lasat ca destinul sa aleaga pe ce drum sa urmez.
Nu sunt unica,desi destinul meu poate parea ilegal si marginal in raport cu al celorlalti.Dar,in cautarea fericirii ,ne poticnim cu totii:functionarul/muzician,dentistul/scriitor/caserita/actrita,doamna/model,nici unul dintre noi nu e fericit.